Limitele banalului

      Tinerele doamne învaţă despre sexul opus din romanele scrise de nişte femei, şi comparativ monstruozităţile pe care le prezintă pe post de bărbaţi în paginile acestui gen de literatură de coşmar, păsările ucigaşe ale lui Pitagora şi demonul lui Frankeistein erau adevărate specimene umane.
      Mă întreb dacă aceste învăţătoare ale doamnelor se opresc oare, măcar o clipă, pentru a se gândi la răul pe care îl fac înfăţisând paradisul şi spunându-le Evelor copilăroase şi Adamilor prostuţi că păcatul este dulce şi că decenţa este ridicolă şi vulgară? Oare pe câte fete inocente nu le-au transformat ele în nişte femei diabolice? Oare câtor băieţi cu caracter slab nu le-au arătat aceste autoare vicleşugurile murdare ca pe nişte scurtături prin care pot ajunge la inima unei fecioare? Nu este ca şi când ar scrie despre viaţă aşa cum este ea. Dacă vorbeşti drept şi spui adevărul, lucrurile se vor rezolva de la sine. Dar descrierile lor sunt nişte mâzgălituri neterminate, plăsmuite de prorpia lor imaginaţie bolnavă.

      Noi vrem să ne gândim la femei nu ca la nişte sirene care ne atrag spre distrugere - după cum le înfăţişează chiar sexul lor -, ci ca la nişte îngeri buni care ne înalţă. Ele au o mai mare putere asupra binelui şi răului decât îşi imaginează. Chiar în momentul în care caracterul unui bărbat se formează, acesta se îndrăgosteşte, şi atunci femeia pe care o iubeşte deţine puterea asupra lui. În mod inconştient, el se modelează după dorinţele ei, bune sau rele. Îmi pare rău că trebuie să fiu destul de nepoliticos, dar trebuie să spun că nu cred că femeile îşi folosesc întodeauna influenţa pentru un scop nobil. Prea des, lumea femeii este legată rapid şi cu putere de limitele banalului. Eroul lor ideal este un prinţ meschin, şi pentru a deveni un astfel de prinţ, multe minţi luminate, vrăjite de dragoste, sunt pierdute pentru restul omenirii. (JJ)