Dar

      Dar şi biata Angelina este tristă şi îşi şterge tăcută lacrimile, căci Edwin a renunţat să mai îi poarte batista în buzunarul interior al vestei sale.
      Fiecare dintre ei este uimit de transformarea suferită de celălalt, dar nici unul dintre ei nu este conştient de propria sa schimbare. Căci dacă ar fi, nu ar mai suferi atât de mult ca acum. Căci ar reuşi să caute cauza stingerii iubirii lor în zona potrivită, şi anume în meschinăria bietei firi umane, şi atunci şi-ar da mâna peste acest eşec comun şi ar începe să îşi construiască din nou relaţia pe o bază mult mai realistică şi trainică. Dar suntem atât de orbi la propriile noastre defecte şi atât de conştienţi de ale celor din jur! Tot ceea ce ni se întâmplă este întodeauna din cauza celorlalţi. Angelina ar fi continuat să-l iubească pentru totdeauna, până la sfârşitul timpurilor, pe Edwin dacă aceasta nu s-ar fi înstrăinat şi nu s-ar fi schimbat atât de mult. Şi Edwin ar fi continuat să o adore pe Angelina pentru veşnicie dacă aceasta ar fi rămas aceeaşi fată pe care a cunoscut-o şi de care s-a îndrăgostit.
      Este o clipă tristă pentru voi doi atunci când lampa iubirii s-a stins, iar focul afecţiunii nu s-a aprins încă, trebuind de aceea să bâjbâiţi prin frig, prin zorii aspri ai vieţii, după ea pentru a o aprinde. Dacă vrea Dumnezeu, lumina ei vă va cuprinde înainte ca ziua să treacă, căci mulţi stau tremurând lângă tăciunii stinşi ai iubirii, fără ca altceva să îi mai poată încălzi, până când noaptea se lasă peste ei.
      Focul afecţiunii poate arde vesel, în timp ce flacăra albă a iubirii pâlpâie şi se stinge. (J.k.J)